E cald. Oamenii aştia sunt zgomotoşi. Nu m-am gândit niciodată cât de greu îmi era să merg cu trenul.
Oh, grozav! Cheliosul din dreapta îşi aprinde o tigară, asta mai lipsea,o sa mor asfixiată în tren.
Aş putea să îi zic că sunt alergică, dar daca nu ii pasă va trebui să disimulez o reactie alergică, nu prea am talent actoricesc, nu acum, oricum.
Hei, dar nu se fumează în tren. Mai bine tac, la cat “fieaur” are în jurul beregatei ar fi în stare să mă arunce pe fereastră, pe ciobul care se deschide.
Am pierdut noţiunea timpului, cred că s-a întamplat pentru că m-am întrebat prea des cat e ceasul. Daca îmi aminteam să pun încărcătorul poate îmi uşuram calvarul.
De vreo 10 minute mă zgâiesc la ceasul bătrânei din faţa mea, am reuşit să observ ce firma e, dar nu şi ora. Pare de piele şi foarte vechi. E genul de ceas pe care l-aş purta eu, mă întreb dacă mi l-ar vinde. Îmi amintesc o tentativă de afacere dintr-asta; odată când mă întorceam de la cumpărături am văzut la un ţăran amărât o geantă exact cum căutam eu. Când i-am propus să mi-o vândă a început să râdă, a zis că o are din tinereţe, din Ungaria. Am plecat dezamagită, dar nu mai dezamagită decat aş fi fost daca nu întrebam.
Cei trei “Mafioso” au ieşit, şi-au dat seama că nu se poate respira cu fumul lor în compartiment.
-Mă scuzaţi doamnă, îmi spuneţi , vă rog frumos cât e cesul ?
– Nu mere bine domnişora, ii pre veti.
După ce faţa mea a suferit o strambătură ca la dentist, femeia a început să îmi explice că îi este “drag”.
Îl primise de la prima ei dragoste când o ceruse în casătorie, aşadar aceea era verigheta ei. Nicio sanşa de afacere , mi-am zis.
S-a îndragostit nebuneşte la patrusprezece ani, însă parinţii ei nu erau de accord, băiatul neavând avere.
Nu a renunţat, se întalnea cu el noaptea în satul vecin să nu îi vadă lumea, “pe vreme’ cea nu erau maşîni domnişora, omenii mereu pă josuc”. Femeia asta îmi trezeşte memoria afectivă, îmi amintesc de prima mea dragoste, când nici nu ştiam că iubesc.
A cerut-o în căsătorie când a plecat la razboi, ea a acceptat cu toate că ştia că va avea de suferit grave consecinţe. Când parinţii ei au aflat de “ ispravă” au alungat-o fără milă, mai aveau 8 copii de care să îngrijească. Îmi zice cu zambet blând printre riduri fine ca nu i-a urât niciodată. Şi- a găsit adapost la o matusă care nu avea copii. A aşteptat ani întregi, dar Mihăilă al ei nu s-a mai întors. Nu ştia dacă a murit sau şi-a facut o altă viaţă, dar ea nu l-a uitat şi a păstrat ceasul ca cea mai preţioasă amintire.
Am întrebat-o dacă s-a căsătorit într-un final: “ M-am măritat, domnişora, dar iubitu-l-am? Nu l-am iubit şi el m-o bătut şi m-o schilodit, că de la spital viu amu”
Mi-a părut rău că am întrebat, din pur egoism, voiam să rămân cu povestea frumoasă. Femeia a început să îmi povestească de boala ei, m-au salvat, însă brutele care se întorceau duhnind a tutun de Bulgaria. Nu vreau să îmi încarc sufletul cu problemele altora, oricum ea va fi salvata prin moarte de chinuri dionisiace.
Trenul a început să urle şi lumea să se agite. Văzând că femeia se mişcă puţin cam greu am ieşit pentru a nu fi nevoită să o ajut. Am zbughit-o printre călători şi abia când eram pe punctual de a mă urca în taxi m-a cuprins remuşcarea, dar nu numai, simţeam că am pierdut ceva valoros.
…
– Şi tanti, de ce ziceaţi că aţi fost la spital?